Fondat la 30 septembrie 1831 şi reorganizat la 24 iunie 1865, în urma adoptării primei Legi privind organizarea corpului de avocaţi (decembrie 1864), Baroul din Bucureşti (de Ilfov, cum s-a numit iniţial) a reprezentat nucleul în jurul căruia s-a afirmat şi s-a manifestat profesia de avocat în România.

De-a lungul istoriei sale, Baroul a cunoscut mai multe etape de dezvoltare; între 1831 şi 1865 s-au născut premisele organizării moderne, perioada 1865-1921 a reprezentat epoca formării şi afirmării, urmată de cea a reîntregirii şi consolidării (între cele două războaie mondiale), de restriştea din timpul regimului comunist, renaşterea post-1989 şi integrarea europeană.

Baroul din capitală, consiliul de disciplină şi decanii săi au dat întotdeauna tonul în viaţa Corpului de avocaţi, reacţionând la vicisitudini, corectând defectele şi impunând exigenţele progresului.

Iniţiativele privind modificarea şi perfecţionarea legislaţiei în domeniu, dialogul cu magistratura şi ceilalţi factori implicaţi în distribuirea dreptăţii, raporturile cu celelalte puteri ale statului ori contactele cu barourile lumii au pornit ori s-au făcut de aici.

Maeştri

Bara românească a strălucit începând de la Bucureşti şi radiind de aici în întreaga ţară – maeştrii precum: Aristide Pascal, Constantin Bozianu, G. Vernescu, D. Gianni, dintre cei mai vechi, Nicolae Titulescu, Take Ionescu, C.G. Dissescu, Toma Stelian de la sfârşit de veac XIX şi început de secol XX, Istrate N. Micescu, „prinţul avocaţilor români”, Dem. I. Dobrescu, Radu D. Rosetti, Petre Pandrea, din „epoca de aur” interbelică, Paul Vlahide, Nicolae Cerveni, Victor Anagnoste din ultimul pătrar de veac, fără a numi din generaţiile de astăzi, spre a nu risca a greşi prin omisiune – au purtat nemuritorul titlu de membru al Baroului Bucureşti.